Moldova sub ape

Am fost in Moldova in week-end. E infiorator ce se intampla acolo. La televizor nu se simt mirosurile pestilentiale, frica si deznadejdea abisala a oamenilor, freamatul animalelor, senzatia de murdarire nu numai fizica si psihica inevitabila unei “plimbari” prin malul lipicios din case.

A fost ingrozitor!

Am venit in Bucuresti decisa sa nu ma mai plang ca apa calda e calaie, ca trotuarul e crapat, ca vecinii mei uita ca traiesc in oras si au comportament de haita neanderthaliana, ca mancarea de la restaurant nu e suficient de sarata/dulce… In Moldova am trait (indirect, din fericire) sentimentul nimicniciei umane in fata mamei Naturi.

Suntem fire de nisip in Univers.

Si-atunci i-am condamnat pe toti la…ploaie

Ieri pe seara, cand soarele se itea timid dintre nori, neindraznind sa transforme in aburi picaturile de roua de pe trandafirii mei, am decis sa ies la o plimbare. Simteam aproape fizic necesitatea unei plimbari in parc. Am ales cel mai apropiat parc si am pornit pe aleile proaspat spalate , printre copaci primeniti , lasandu-ma cucerita olfactiv de pamantul ud. Dupa doar cateva minute, cand incepeam sa inteleg trairile Zen ale celui mai bun prieten al meu – medic cunoscut ce si-a gasit linistea in meditatie – o ploaie grea s-a prabusit peste mine. M-a atins doar gandul ca ar trebui sa deschid umbrela dar, cum era deja mult prea tarziu, l-am lasat sa treaca… In cateva secunde eram bine insiropata in stropii mari si lacomi ce nu gasisera alt loc sa-si sfarseasca existenta decat pe fata si hainele mele. Cum nu aveam unde sa ma refugiez in mijlocul parcului la fel de surprins si ud ca si mine, am continuat sa ma plimb.

Undeva in capatul aleii o tigancusa zglobie alerga printre baltile proaspat asternute si sutand apa acestora mai ceva decat un fotbalist performant transforma spatiul din jurul sau in pereti de apa clar-obscura, redandu-le parca viata penru cateva clipe picaturilor deja cazute in baltoacele gri. M-am oprit,  pentru ca n-am vrut sa-i intrerup clipa de magie,  si brusc mi-am amintit de un film indian la care ma tarase mama in copilarie. (Nu  intelegeam de ce indienii  canta cand au tot felul de probleme si , desi o cinefila impatimita inca de mica, ocoleam peliculele indiene cantacioase) Acum dupa un car de ani, in ploaie, ma fulgera nu vreo imagine din filmele culte, din filmele de arta ci … din unul din putinele filme indiene pe care le-am vazut vreodata…

Tigancusa mea mi-a desteptat amintirea scenei in care o frumoasa indianca, gonita de parinti pentru ca indraznise sa iubeasca fara parinteasca binecuvantare, e prinsa de ploaie pe un camp sterp cu glod rosu, in asfintit, si uitand de toate incepe sa danseze in ploaie.

Desi continua sa ploua greu, des, cu picaturi uriase, am ramas in ploaie zambind si urmarind in continuare dansul stropilor din jurul tigancusei . Si fara sa fi avut motive sau vreo intentie zambetul meu a devenit ras in toata regula. Ceea ce nu observasem era ca in spatele meu, pe alee, incercand sa se ascunda bine sub o umbrela imensa, erau doi studenti indragostiti.  Se uitau la mine ca la un om pe care il compatimesti pentru ca “mintile lui” au hotarat sa nu mai aiba acelasi drum cu el, plimbandu-si privirea intre umbrela mea inchisa si parul incarcat de apa. Ce sa le fi spus?! Ca pentru o clipa am uitat ce asteapta ceilalti de la mine si crezandu-ma singura cu brazii am decis sa fiu altfel, sa ma plimb prin ploaie purtand in mana o umbrela inchisa? Erau prea multe cuvinte! Am ridicat poznas din umeri si m-am intors spre spectacolul oferit de tigancusa… Plecase!

Studentii indragostiti m-au depasit, s-au oprit, s-au intors cu fata spre mine, au executat acelasi gest al ridicatului din umeri si… si-au inchis umbrela. Eram trei nebuni razand in ploaie. Imi pare rau ca n-am avut curajul catorva pasi de dans… Ar fi fost incununarea unei seri total altfel. O doamna serioasa, incruntata, vanzatoare la  toneta cu dulciuri, ce se baricadase bine in interior  sa n-o atinga vreo picatura rebela, ne privea pe geamul invadat de ploaie si isi facea cruce. A fost momentul in care orice zagaz al regulilor sociale s-a rupt si am pornit o sarabanda de hohote sanatoase, izbucnite cu satisfactie si satietate .

Incepeau sa treaca pe langa noi cei care se grabeau spre iesirea din parc, prinsi de ploaie undeva spre centrul acestuia. O doamna si-a exprimat regretul ca nu poate reactiona la fel ca noi, un functionar (dupa servieta si tinuta probabil pe la vreo banca) ce se ferea de ploaie sacrificandu-si servieta cu care-si acoperea capul s-a simtit jenat si fara prea multe gesturi sau cuvinte a renuntat la improvizatul acoperis luand-o la fuga prin ploaie cu capul descoperit, un politist mai avea un pic si ne invita sa circulam la cat de piezis si incruntat ne privea, iar un cersetor a inceput sa cante la un acordeon vechi, jerpelit cateva note dintr-un vals, ranjind la noi ( avea postura celui ce-si intalnise familia si simtea nevoia unui gest care sa-i faciliteze inglobarea).

S-a oprit ploaia! M-am despartit de indragostitii cu care risipisem zambete si hohote si … a trebuit sa caut un taxi sa ma intorc acasa.

- Va prinse ploaia asa-i? Da aveti umbrela. Nu sa daszchise asa-i ca nu sa daszchise? Nu e bune doamna.Ia ziceti unde va duc.

I-am dat adresa zambind pe dinauntru de data aceasta. Daca ar fi stiut bietul om ca aratarea  murata de pe bancheta sa din spate , femeie in toata firea de altfel (dupa unele canoane, dupa altele un bobocel), nici nu deranjase butonul umbrelei – in plina ploaie- m-ar fi dat jos din masina. Ha,ha, ha!  Actul final al comediei s-a desfasurat cu multa agitatie in scara blocului unde vecinele mele, majoritate bunici bine intentionate si sfatoase, au sarit mai ceva decat gastele la Capitoliu cu vaicareli, sfaturi medicale, buline si reguli de buna practica in caz de … ploaie, sa-si salveze vecina de eventualitatea unei pneumonii. M-au petrecut pana la usa si le-am auzit mult dupa ce intrasem deja cainandu-ma si pariind pe deznodamantul comediei: raceala sau pneumonie, alta nu se poate.

Mi-e dor de Tata!

E prima data, dupa 13 ani cand dorul de tata ma ustura, ma arde, ma biciuieste, ma consuma. Acum 13 ani el a fost ales sa se alature cetelor de ingeri, a fost ales sa ne ocroteasca nu cu bratele lui puternice, pline de siguranta ci cu aripile noi pline de sfanta iubire.

Mi-e dor de dupa-amiezele in care citind amandoi, eu plina de superficiala ingamfare -Cioran iar tata absolut natural – Agatha Christie adormeam sprijinita de corpul lui puternic. Uneori adormeam amandoi si ii revenea mamei molateca , casnica sarcina de a ne proteja, acoperindu-ne cu pleduri si sarutari. Mi-e dor de serile in care imi re-descoperea istoria familiei, chinurile unor stramosi dezmosteniti peste noapte de o alta odine pe care nu o intelegeau, pe care nu o puteau digera, saga unei bunici vaduve cu trei copii si fara nici o palma de pamant, obligata sa lucreze campul cot la cot cu cei care pana mai ieri ii sarutau mainile pentru painea data de pomana, aventurile unui bunic uitat in beciurile securitatii comuniste si acuzat de faradelegi de drept comun cand de fapt singurul sau pacat fusese apartenenta la garda regala. Acum privind in urma mi se pare ca in privirea tatei sesizam uneori trecerea unui nor laptos , a unei pareri de rau neimpartasite. Stia de mult care-i va fi si mai ales cand va veni finalul rolului sau pe lumea asta.

Nu ne-a facut partase la suferinta lui decat atunci cand verdictul a fost final: cancer in faza de metastaza. Cred ca nici atunci nu ne-ar fi spus, sunt sigura ca ar fi vrut sa plece drept, demn, pierzandu-se-n lumina, asa cum a trait o viata. Dar muntele de om care ne ocrotise o viata n-a rezistat in fata bolii. Dupa 3 luni s-a dus. Mi-e dor de rasul sau, de strengariile lui  copilaresti, de farsele pe care le jucam (impreuna) familiei. Dar cel mai mult mi-e dor de bratele tatei. Acolo am fost INTOTDEAUNA in siguranta, acolo adormeam copila fiind, acolo imi ascundeam esecurile, de acolo imi trambitam victoriile, acolo am marturisit printre soapte primii fiori ai iubirii (spre marea mirare a mamei care nu intelegea cum puiul ei de “doar” 15 ani s-a indragostit) Acum, cand am mai mare nevoie de ele s-au transformat in aripi. Sunt sigura ca ele ma ocrotesc, dar om fiind vreau sa simt nu sa percep imbratisarea.

Am incercat sa gasesc in bratele iubitului dulcea senzatie pierduta. Nu e acolo! In bratele lui e multa iubire, e mult drag dar … nu e puterea pe care Tata mi-o daruia neconditionat si fara s-o cer macar.